Fiecare om a fost cândva copil, ce e drept unii mai sunt și acum, spre norocul lor. Doar prin puritate de copil putem atinge comuniunea cu Dumnezeu.
Dar ce se întâmplă când depășim fizic perioada copilăriei? De ce ne îndepărtăm de esența noastră? Prin transformările fizice, apare și transformarea imaginei de sine, apar și programările date de societate și de ”modă” , în care copilul, care la început era perfect, iubea pur și necondiționat începe să se creadă imperfect, începe să devină frustrat de faptul că nu se încadrează în standardele impuse de către societate. Stima de sine scade, sistemul de valori se modifică , fiind cotate a fi bune alte valori care inițial nici nu existau.
Copilul se naște pur, dar părinții și anturajul încep să îl condiționeze, să îl restricționeze uneori exagerat, încep să îi spună cum să fie și cum să nu fie. Dacă în perioada copilăriei, puiul de om este veșnic apostrofat, mai târziu, ca și adult, acesta nu va mai ști nici cine este, nici ce dorește și mai ales nu va reuși să întreprindă mai nimic, deoarece limitările au fost trasate din fragedă pruncie. Dirijarea copilului se face cu iubire, blândețe, cu multă răbdare, cu fermitate dar nu prin agresivitate psihică, emoțională și uneori fizică.
Ca și terapeut, de curând am întâlnit o doamnă care a mărturisit că ea , până de curând nu a reușit să iubească, nici măcar să se îndrăgostească, și că a acceptat în viața ei tot felul de compromisuri, în relațiile cu bărbații, deoarece îi era frică de faptul că ar putea fi respinsă, abandonată, lucruri pe care le trăise în copilărie din partea părinților ei, fiind nedorită de tată și total îndepărtată de mamă. Trist, foarte trist, să vezi un adult care o viață întreagă a trăit în compromisuri, încercând să cerșească iubirea și fiind mereu în frica să nu fie abandonată. Dar cum întotdeauna lucrurile au un final pozitiv, chiar dacă este la o vârstă onorabilă, s-a hotărât ca începând de astăzi să își schimbe atitudinea, să se iubească pe ea, să se respecte și să învețe să trăiască și pentru ea, să își bucure sufletul de copil, ieșind din rolurile pe care le-a avut până acum, mai bine spus transformându-le. Cu alte cuvinte , abia acum începe să trăiască și pentru ea, să se pună pe primul loc, fiindcă în sfârșit a observat că există. Niciodată nu e prea târziu.
Aș putea spune că viitorul unui copil, în foarte mare parte este trasat încă din copilărie. Tocmai de aceea trebuie să fim foarte responsabili de acțiunile, vorbele și atitudinea noastră față de cei mici, pentru că putem să îi ajutăm să își ”vadă” un viitor frumos, pe care mai apoi să îl și atragă, sau nu. Nu este vorba doar de ”văzut” viitorul, sau de imaginat. Este vorba despre armonia lor interioară, despre bucuria, iubirea, încrederea care se sădesc în copil din fragedă pruncie și care ajută ca viitorul adult, prin ceea ce este el în interior, să atragă și în exteriorul său. Bineînțeles că mai sunt și experiențele de la nivel de suflet care trebuie trăite, dar aceste experiențe pot veni într-un context armonios și în această situație viața să fie destul de ușoară , sau pot veni într-un context cu multă încărcătură, cauzată tocmai de aceste programări din copilărie și atunci viața să fie cotată ca și ”grea”.
Un om drag spunea odată că ar scoate toate cuvintele cu conotație negativă din dicționar, din vocabular, căci așa copiii ar porni în viață de la o bază pozitivă.
Știți care este nevoia de bază a unui copil pentru a crește armonios? Iubirea.
Știți care este nevoia de bază a unui adult pentru a trăi armonios? Iubirea.
În orice ipostază ne-am afla, la orice vârstă, nevoia primordială a fiecărui om este aceea de a primi și a oferi iubire.
Problema cea mare este că, dacă în copilărie iubeam necondiționat, pe oricine și orice, ulterior, termenul de iubire a fost confundat cu multe alte semnificații. Unii oameni înțeleg prin iubire, atașament, alții înțeleg prin iubire, gelozie, alții înțeleg prin iubire, sex, control alții înțeleg durere, alții înțeleg violență sau chiar mai rău.
Ideea este că iubirea numai iubire nu mai este. Acest termen s-a transformat în mințile noastre în orice altceva, în funcție de exemplele văzute în familie, în modelele văzute la televizor, etc.
Repet, acest termen s-a transformat în mințile noastre…. uitând de fapt că iubirea nu este în minte, ci în inimă. Cu cât trăim mai mult la nivel de minte, cu atât ne îndepărtăm mai mult de iubire, de puritate, de simțire.
Știți că între o mamă și copilul său se creează o legătură fantastică și teoretic, datorită instinctului matern, o mamă ar trebui să știe instinctiv ce să-i facă copilului. O mamă care trăiește preponderent în inimă, va crea cu ușurință o conexiune cu copilul său, fiind ghidată de către intuiție pentru a ști să-l crească. O mamă care trăiește preponderent în minte, nu va reuși să creeze conexiune cu copilul său, considerând creșterea acestuia a fi un stres și căutând soluții în exterior, în cărți, pe Internet, la alte mame, toate acestea deoarece mama respectivă nu are ea însăși conexiunea cu interiorul său, cu inima sa, nu are cum să audă mesajele instinctului matern.
Se spune că nu există un manual perfect de creștere a copilului. Eu contrazic puțin această teorie. Toate mamele din lume au ”manualul ” perfect în interiorul lor, depinde doar capacitatea fiecăreia de al accesa.
Toată viața căutăm iubirea, acceptarea manifestării noastre, așa cum suntem. Indiferent că este vorba de relațiile cu familia, sau de la locul de muncă, în profunzimea noastră dorim să fim acceptați de către ceilalți, să ni se recunoască autenticitatea , să fim iubiți și apreciați pentru aceasta.
Vorbind despre autenticitate…și aceasta se pierde de multe ori, tot din cauza programărilor din copilărie. Dureros, dar adevărat.
Prin regulile impuse, se creează generații întregi care sunt cumva precum copiile xerox, uitând de autenticitatea lor, de originalitatea personală.
Ajungând adult , chiar dacă merge la un serviciu bine plătit, dar care este la ” modă”, omul respectiv poate fi profund nefericit din cauza faptului că talentele sale personale, ceea ce îl face autentic, unic, sunt cumva uitate.
Societatea actuală are mult de cizelat la sistemele existente pentru a permite omului să se dezvolte în mod armonios și total, potrivit harului și misiunii personale. Dar să sperăm că va veni și acea zi. Generațiile de copii, care se dezvoltă acum, sunt mult mai greu programabile, mai ales negativ. Cel puțin așa consider eu.
Haideți să ne amintim puțin și despre cum eram noi în copilărie! Chiar dacă ne certam sau ne băteam cu ceilalți copii, iertam și uitam rapid, fiindcă era mult mai importantă joaca decât cearta. Ca și adulți de ce nu mai putem fi așa? De ce ne otrăvim sufletele cu ură , care poate dura o viață întreagă? Știți de ce ? Fiindcă a intervenit orgoliul. În copilărie eram cu toții egali , nu conta cum eram îmbrăcați, ce limbă vorbeam, ce culoare aveam. Atunci eram egali, acum din cauza orgoliului, ne considerăm diferiți.
Vreți să fiți fericiți? Renunțați la orgoliu. Renunțați la titlurile acestea pământești și întoarceți-vă la sentimentul de egalitate între oameni.
În copilărie nu aveam ” ochi ” să observăm diferențele dintre noi, căci trăiam în inimă. Prin programările create, ochii noștri au fost direcționați spre diferențe, spre dezbinare, spre ceea ce ne îndepărtează de ceilalți și nu spre ceea ce ne unește.
Vreți să fiți fericiți? Căutați sufletul din persoana cu care interacționați, conectați-vă la inima ei . Gândiți-vă că indiferent de corp, vârstă , comportament, în interiorul acelei persoane există o nevoie acută de iubire și acceptare.
Diferențele sociale dintre oameni, pot fi folosite în mod constructiv pentru ca cei mai favorizați să îi ajute pe ceilalți. Atuurile personale ale fiecăruia dintre noi pot fi folosite pentru a-i ajuta pe ceilalți, dar nu cu atitudine de superioritate, ci de egalitate. Mereu avem de învățat câte ceva de la cei cu care interacționăm și uneori, cei mai buni profesori sunt cei pe care îi considerăm ” mai jos ” decât noi.
Cred că ne luăm prea în serios rolurile de oameni ” mari”, încercând să îi imităm pe ceilalți, uitând de autenticitate, de simțire, încercând să ne conformăm cât mai mult regulilor impuse de către ceilalți, uitând să ne mai și jucăm, să ascultăm vocea copilului interior.
Dacă renunțăm la orgolii, dacă atuurile personale le folosim pentru a ne apropia de ceilalți și nu pentru a ne îndepărta, dacă iertăm repede și considerăm viața ca o joacă, iubindu-i pe ceilalți cu suflet de copil, vă garantez că veți fi fericiți.